Hotărîrea nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea cauzelor civile
Rss
Tu şi Legea
Priviți emisiunea

"Tu și Legea"

in fiecare miercuri la ora 20:30

Alte emisiuni
 
  28-05-2014 "Tu și Legea" cu Ion Dron
    Tema emisiunii: "Violența în familie" Invitatul emisiunii din 28 mai 2014 - Aramă Sofia, avocat.

  21-05-2014 "Tu și Legea" cu Ion Dron
    Tema emisiunii: "Dreptul la informație și petiție" Invitatul emisiunii din 21 mai 2014 - Andrei Briceac, Preşedintele A.O.„Institutul de Justiție Civilă”.

  14-05-2014 "Tu și Legea" cu Ion Dron
    Tema emisiunii: "Asistența socială” partea-II Invitatul emisiunii din 14 mai 2014 - Aliona Chisari-Rurak, doctor, conferenţiar universitar USM.

  07-05-2014 "Tu și Legea" cu Ion Dron
    Tema emisiunii: "Asistența socială, partea-I" Invitatul emisiunii din 07 mai 2014 - Aliona Chisari-Rurak, doctor, conferenţiar universitar USM.

  16-04-2014 "Tu și Legea" cu Ion Dron
    Ediție specială: "Hotărîri de judecată și deposedări de averi" Invitații emisiunii din 16 aprilie 2014 - Mihail Miloș și Ion Popescu, reprezentanții SRL „Miloș Mihail”.

 
 
Consultație Juridică





Calendar
«    Ноябрь 2014    »
ПнВтСрЧтПтСбВс
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
tusilegea.md » Jurisprudenţa » Civil » Hotărîrea nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea cauzelor civile

Hotărîrea nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea cauzelor civile

  • Publicat: redactor
  • |
  • Vizualizări: 899

Skype: tusilegea1
Call Apel în studioul



 HOTĂRÎREA PLENULUI
CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

Cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia
consumatorilor la judecarea cauzelor civile
nr.7 din 09.10.2006

Prin intermediul mijloacelor prevăzute de legislaţie, statul protejează persoanele în calitatea lor de consumatori, asigurînd cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive. Protecţia judiciară, prin restabilirea drepturilor încălcate ale consumatorilor, se constituie ca o componentă importantă în cadrul arealului dimensional al dezideratelor enunţate.
Generalizarea practicii aplicării de către instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor legale, care au ca obiect reglementarea relaţiilor privind protecţia drepturilor consumatorului, a demonstrat că instanţele aplică în majoritatea cazurilor corect legislaţia la soluţionarea acestor categorii de cauze. Concomitent, unele instanţe comit erori esenţiale la determinarea competenţei materiale, a ordinii examinării, la stabilirea cadrului procesual, determinarea persoanei responsabile etc.
În scopul eliminării deficienţelor din practica examinării cauzelor privind protecţia consumatorilor, în baza lit.e) art.2, lit.c) art.16 din Legea nr.789-XIII din 26.03.1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie şi a art.17 CPC, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

EXPLICĂ:
1. Judecînd pricinile la cererile consumatorilor către agenţii economici (producător, prestator, vînzător, depozitar, transportor, alt executant) privind protecţia drepturilor lor, instanţele judecătoreşti vor aplica Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, în măsura în care aceasta nu contravine Codului civil.
Concomitent, se va avea în vedere că, dacă prevederile actelor normative ierarhic inferioare (instrucţiuni, regulamente) vin în contradicţie cu legile în vigoare (conform Anexei la prezenta hotărîre), instanţele urmează să se călăuzească de aceste legi.
În cazul în care în legislaţie lipseşte norma specială, care reglementează raporturile ce izvorăsc din contractul de prestare a serviciilor, încheiat între consumator şi agentul economic, se aplică normele generale privind obligaţiile prevăzute în cartea a treia a Codului civil.
Dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevăd alte norme decît cele care se conţin în legislaţia naţională cu privire la protecţia consumatorilor, se aplică normele acordurilor internaţionale, conform art.7 CC şi art.4 alin.(2) din Constituţie.
Reieşind din multitudinea şi complexitatea relaţiilor juridice referitoare la protecţia drepturilor consumatorului, care implică existenţa diverselor noţiuni, sensuri şi interpretări cuprinse în acestea, precum şi din angajamentele de implementare a aquisului comunitar, inserate în cadrul Planului de acţiuni R. Moldova - Uniunea Europeană, se recomandă interpretarea unor noţiuni sau prevederi prin prisma Directivelor Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene, tangenţiale cu materia respectivă:
- Directiva nr.85/374 CEE din 25.07.1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase;
- Directivele 75/319/CEE şi 81/851/CEE privind produsele farmaceutice;
- Directiva 2001/95/CE privind securitatea generală a produselor;
- alte directive "verticale" privind asigurarea securităţii relativ la diferite categorii de produse determinate, acte care sînt obligatorii pentru implementare în dreptul intern al statelor membre.

2. Se atenţionează instanţele judecătoreşti asupra neconfundării noţiunii de "cumpărător" cu noţiunea de "consumator".
În cazul în care criteriul de delimitare a acestor noţiuni este raportul juridic obligaţional, în cadrul căruia este utilizată noţiunea, termenul "consumator" dispune de o arie de acoperire mai amplă. Consumatorul poate dobîndi sau poseda un bun nu neapărat ca efect al încheierii unui contract de vînzare - cumpărare. Concomitent, posesia sau proprietatea poate rezulta nu numai dintr-o relaţie contractuală, ci dintr-un raport juridic în cadrul căruia consumatorul este terţă persoană (ex.: contractul în folosul unui terţ conform art.721 CC ), adică consumatorul nu s-a aflat în relaţii contractuale cu întreprinzătorul (ex.: transportul gratuit al pensionarilor (în calitate de consumatori ai serviciilor de transport), ca efect al contractului de subvenţionare încheiat între autoritatea publică şi societăţile de gestionare a transportului public).
Dacă criteriul de delimitare este subiectul la care se referă noţiunea, termenul "cumpărător" are un caracter mai extins, deoarece include atît persoanele fizice, cît şi cele juridice, iar termenul "consumator" poate fi atribuit numai persoanelor fizice. Persoanele juridice, precum şi persoanele fizice ce desfăşoară activitatea de întreprinzător şi intră în raporturi juridice în virtutea acestei calităţi nu sînt incluse în noţiunea de "consumator".

3. Consumator, drepturile căruia sînt apărate prin Legea privind protecţia consumatorilor în ordinea procedurii civile, este orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi vitale nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională.
Legea nominalizată reglementează raporturile dintre consumator şi agentul economic - orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitatea de întreprinzător, care fabrică, transportă, comercializează produse ori părţi din produse, prestează servicii (execută lucrări).
Acţiunea acestei legi nu se extinde asupra raporturilor dintre cetăţenii care intră în relaţii contractuale între ei cu scopul satisfacerii cerinţelor vitale, de asemenea, asupra relaţiilor apărute în legătură cu procurarea de către persoana-antreprenor a mărfurilor, prestarea serviciilor nu pentru necesităţile personale, dar pentru înfăptuirea activităţii de întreprinzător, sau în legătură cu procurarea (importul) mărfurilor, prestarea serviciilor şi efectuarea de lucrări în scopul satisfacerii necesităţilor persoanelor juridice.
De asemenea, alte relaţii, care nu întrunesc criteriile determinante ale relaţiei consumator - întreprinzător, ce derivă din art.1 din Legea privind protecţia consumatorilor, nu se vor supune acestei legi, aceste raporturi fiind reglementate de alte legi. Aceste criterii sînt: calitatea de consumator, caracterul oneros al raportului contractual, scopul satisfacerii cerinţelor personale, calitatea de întreprinzător. Spre exemplu: activitatea (respectiv serviciile) de notariat, reieşind din prevederile art.2 alin.(6) din Legea cu privire la notariat nr.1453/08.11.2002, nu este activitate de întreprinzător, astfel că relaţiile apărute în legătură cu prestarea serviciilor de notariat nu vor avea tangenţă cu Legea privind protecţia consumatorilor, fiind aplicabile dispoziţiile Legii contenciosului administrativ.
În unele cazuri însă, un anumit gen de activitate (respectiv servicii) cade, parţial, sub incidenţa Legii privind protecţia consumatorilor, în măsura în care cadrul relaţional întruneşte criteriile enunţate. De exemplu: activitatea de prestare a serviciilor de învăţămînt, în măsura în care sînt prestate gratuit, de către instituţiile de învăţămînt bugetare, conform art.4 alin.(5) din Legea învăţămîntului nr.547/21.07.1995, nu cade sub incidenţa Legii privind protecţia consumatorilor, iar serviciile de învăţămînt prestate de instituţiile private acreditate conform Legii nr.423/ 04.06.1999 privind aprobarea Regulamentului de evaluare şi acreditare a instituţiilor de învăţămînt, de regulă, cad sub incidenţa Legii nr.105-XVdin 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor.

4. Prin servicii care intră sub incidenţa Legii nr.105-XV din 13.03.2003 urmează să înţelegem activitatea admisă de lege a persoanelor fizice şi juridice, alta decît cea din care rezultă produse, în vederea satisfacerii cerinţelor personale (de trai) ale consumatorilor.
În special, Legea în cauză reglementează relaţiile ce au ca obiect bunuri sau servicii, care pot apărea din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul, locaţiunea, antrepriza şi prestările de servicii, transportarea cetăţenilor şi a bagajelor, comisionul, expediţia, depozitul, magazinajul, serviciile turistice, consignaţia, asigurarea, prestarea serviciilor financiare (bancare) pentru satisfacerea necesităţilor personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de credite, deschiderea conturilor clienţilor, efectuarea decontărilor la cererea lor, primirea şi păstrarea hîrtiilor de valoare şi a altor valori, precum şi din alte contracte referitoare la satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor, nelegate de obţinerea venitului (profitului).
Nu prezintă importanţă tipul contractului, importantă fiind calificarea acestuia drept contract de consumator, conform art.666 alin.(3) CC.

5. Vînzătorul este obligat să predea lucrul fără vicii (defecte) materiale. Se consideră fără vicii materiale bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
- corespunde destinaţiei stabilite în contract;
- corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinînd cont de felul bunului (art.763 alin.(2) lit.a) şi b) CC al RM). În aceste caracteristici se includ şi cele pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale întreprinzătorului, îndeosebi prin publicitate, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.
Vicii materiale există atunci cînd:
- asamblarea convenită contractual a fost realizată defectuos de către vînzător sau de către ajutorul lui, precum şi cînd bunul trebuie asamblat de cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate;
- vînzătorul predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau cînd este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazului cînd viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului (art.763 alin.(3) şi (4) CC).
În contextul Legii privind protecţia consumatorilor, noţiunea de "vicii materiale" trebuie asimilată cu noţiunea de "deficienţe" şi înţeleasă ca o neconformitate cu cerinţele prescrise sau declarate (art.1 din legea dată), iar în contextul Codului civil, noţiunea de "vicii materiale" se referă la neconformitatea cu cerinţele convenite (art.763 alin.(2) CC). Textele de legi enunţate urmează a fi aplicate în mod coroborat, reieşind din faptul că regula în materia drepturilor consumatorului este instituită de legea organică respectivă, ca act normativ special aplicabil, iar Codul se aplică în mod complementar, pentru situaţiile nereglementate de această lege (art.6 alin.(2) şi (3) din Legea privind actele legislative nr.780/27.12.2001). Astfel, se consideră viciu material deficienţele legate de necorespunderea cu cerinţele declarate sau prescrise, care ar permite înaintarea unei acţiuni privind protecţia drepturilor consumatorului, cu excepţia situaţiei în care părţile contractului de consumator au convenit ca anumite cerinţe, care nu corespund celor declarate sau prescrise, să nu se considere deficienţe (vicii).
La măsurarea produselor sau serviciilor, vînzătorul şi, respectiv, prestatorul, conform art.10 alin.(6) şi (7) din Legea privind protecţia consumatorilor, sînt obligaţi să măsoare cantităţile de servicii/produse prestate, după caz, oferite cu aparatele de măsură proprii, aparate care trebuie să îndeplinească condiţiile stipulate în textul de lege menţionat. În unele cazuri (ex.: art.3 din Legea cu privire la gaze nr.136/17.09.1998; art.3 din Legea cu privire la energia electrică nr.137/17.09.1998; art.14 alin.(2) din Legea nr.1525/19.02.1998 cu privire la energetică), în cadrul unor legi speciale, sînt stabilite categoriile de produse sau servicii, măsurarea cărora se efectuează cu aparatele de măsură ce aparţin consumatorilor. Aceste situaţii divergente urmează a fi apreciate prin prisma art.6 alin.(3) din Legea privind actele legislative nr.780/27.12.2001, textele de legi speciale fiind aplicabile în detrimentul art.10 alin.(6) şi (7) din Legea privind protecţia consumatorilor, care constituie text de lege general sub acest aspect.

6. Existenţa viciilor de natură juridică va constitui temei de adresare în judecată pentru restabilirea dreptului încălcat în baza Legii privind protecţia consumatorilor, concluzie ce rezultă din art.763-764 CC raportate la faptul că art.1 din legea dată nu distinge asupra cărei categorii de vicii este aplicabilă, deducîndu-se aplicabilitatea ei asupra ambelor categorii de vicii: materiale şi juridice.
În sensul art.764 CC, prin viciu de natură juridică se înţelege existenţa unor drepturi ale terţelor persoane (ex.: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct etc.) asupra bunului ce constituie obiectul contractului de consumator, viciu care trebuie să existe în momentul predării bunului respectiv. Dreptul terţilor asupra bunului poate să rezide din diferite temeiuri obligaţionale, cum ar fi: contractele de locaţiune, de gaj etc. Nu este obligatoriu ca eventualul contract existent între terţ şi vînzător să fie neapărat un contract de consumator, pentru a constitui un viciu de natură juridică în cadrul contractului de consumator încheiat între vînzător şi cumpărător.

7. Prin art.803 CC se instituie o prezumţie legală asupra faptului că bunul mobil cumpărat pentru consum era viciat la momentul transferării riscului dacă în termen de şase luni din acel moment cumpărătorul constată viciul bunului respectiv şi dacă prezumţia este compatibilă cu felul bunului sau al viciului. Reieşind din art.805 coroborat cu art.759 CC, în cadrul contractelor de vînzare - cumpărare de bunuri pentru consum, momentul transmiterii riscului pieirii sau deteriorării fortuite este momentul predării şi recepţionării bunului, dacă părţile nu au convenit altfel.
Totodată, art.803 instituie o excepţie de la regula stabilită la art.118 CPC şi presupune inversarea sarcinii probaţiunii dacă prezumţia că bunul a fost viciat în momentul transferării riscului este compatibilă cu felul bunului sau al viciului.
Prin felul bunului se înţeleg calităţile substanţiale ale acestuia, iar prin felul viciului se înţelege caracterul lui material (art.763 CC) sau natura juridică (art.764 CC).
Se atenţionează că explicaţiile enunţate nu au aplicabilitate asupra achiziţionării bunurilor imobile.

8. La încheierea contractului cu întreprinzătorul, consumatorul dispune de dreptul de revocare sau de restituire, în condiţiile stabilite de art.749-752 CC. Pentru a dispune de dreptul de revocare, este necesar de a respecta următoarele condiţii în privinţa revocării:
- ea nu trebuie să conţină nici o justificare;
- trebuie să fie scrisă pe hîrtie sau formulată pe un alt suport de date trainic;
- sau să fie realizată prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni.
Termenul de 2 săptămîni începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispoziţie, pe un suport de date trainic, explicaţii formulate clar referitor la dreptul său de revocare (art.749 alin.(3) CC).

9. Dreptul de revocare în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii trebuie înţeles ca o posibilitate oferită de lege, în anumite situaţii expres prevăzute, de a retracta acordul de voinţă exprimat pentru încheierea contractului cu întreprinzătorul, în cadrul unui anumit termen prevăzut. De exemplu: conform art.697 alin.(1) CC, în cazul încheierii unui contract dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, contract încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, consumatorul dispune de dreptul de revocare în termen de o săptămînă, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi. Reieşind din prevederile alin.(2) al aceluiaşi articol, stipulaţiile de la alin.(1) enunţate mai sus se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, precum şi asupra contractelor de asigurare.
În altă situaţie, Legea privind protecţia consumatorilor, la art.13 alin.(13), prevede posibilitatea rezilierii (care în esenţă este aceeaşi revocare) contractului de prestare a serviciilor de către consumator, cu condiţia achitării de către consumator a unei părţi din preţ, proporţională cu partea din serviciul prestat pînă la primirea de către prestator a avizului de reziliere, dacă contractul nu prevede altfel.
Legea poate permite, pentru anumite situaţii, substituirea dreptului de revocare prin declaraţie cu dreptul nelimitat de restituire. Consumatorul dispune în asemenea cazuri doar de dreptul de a revoca contractul încheiat prin restituirea bunului în interiorul termenului. Articolul 750 CC nu reglementează cazurile în care poate fi înlocuit dreptul de revocare cu dreptul nelimitat de restituire (situaţii necesare a fi prevăzute expres de lege), ci modul şi condiţiile în care poate fi exercitat dreptul nelimitat de restituire:
a) prospectul de vînzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;
b) consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzătorului;
c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.
În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului de revocare stabilit de lege. Termenul general de revocare, inclusiv realizată prin expedierea bunului, este de 2 săptămîni, cu excepţia cazului în care legea aplicabilă stabileşte un termen special.
În situaţiile în care consumatorul dispune de dreptul de revocare sau de restituire, exercitarea acestor drepturi va avea ca urmare operarea efectelor juridice ale rezoluţiunei, reieşind din prevederile art.751 alin.(1) CC raportat la art.738 CC.
Consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului.
Pentru bunul restituit deteriorat, înrăutăţit prin folosire sau pierdut, consumatorul răspunde numai în cazul în care anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi posibilităţii de a le evita. Dacă consumatorul nu a primit astfel de lămuriri şi nici lămuriri în privinţa dreptului de revocare, iar el nu a putut altfel să afle despre acest drept, el va fi absolvit de răspundere.

10. Consumatorul va răspunde, prin compensarea valorii pierdute a bunului utilizat, indiferent de faptul că uzura bunului este rezultată din folosinţa bunului conform destinaţiei, deoarece art.751 CC instituie dispoziţii derogatorii de la art.738 alin.(2) lit.c) CC, text de lege care trebuie înţeles ca avînd drept scop prevenirea unor situaţii de abuz de dreptul de revocare/restituire din partea consumatorului (exemplu: consumatorul a cumpărat pe credit un tractor şi, după folosirea acestuia la lucrările în cîmp, timp de 2 săptămîni, ştiind că dispune de dreptul de revocare, uzitează de acest drept).

11. Reieşind din prevederile art.751 alin.(1) CC raportate la dispoziţiile art.617 alin.(4) CC şi din faptul că actele de "declaraţie a revocării" şi de "restituire a bunului" din art.751 CC sînt alăturate cazurilor prevăzute la art.617 alin.(4) CC, în calitate de acte de la care începe a curge termenul de 30 de zile, se conchide că consumatorul este eliberat de obligaţia punerii în întîrziere a întreprinzătorului conform regulilor generale, declararea revocării sau restituirea bunului şi expirarea unei perioade de 30 de zile fiind suficiente.

12. În cazul în care întreprinzătorul va invoca excepţia nerespectării de către consumator a termenului de revocare, sarcina probei va incumba întreprinzătorului, întreprinzătorul va face, în particular, dovada explicării sau notificării dreptului de revocare, a conformităţii notificării cu prevederile art.749 alin.(3) CC, a momentului punerii la dispoziţie a acesteia, a punerii la dispoziţie (art.752 alin.(1) CC). Consumatorului îi revine sarcina dovezii conţinutului, expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a declaraţiei de revocare (art.752 alin.(2) CC). Dovada conţinutului declaraţiilor proprii se va efectua, conform art.118 CPC, de către fiecare parte.

13. Consumatorul este în drept să solicite remedierea gratuită a deficienţelor apărute la produs, serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv al celui moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător, în cadrul termenului de garanţie sau termenului de valabilitate al produsului, al duratei lui de funcţionare.
Prin termen de valabilitate se înţelege perioada de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor, în cadrul căreia produsul trebuie să-şi păstreze caracteristicile specifice, cu condiţia respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare
şi consum. Pentru produsele alimentare şi medicamente, termenul de valabilitate este data-limită de consum. Termenul de valabilitate nu este aplicabil produselor de folosinţă îndelungată, fiind caracteristic produselor din industria alimentară.
Termenul de garanţie semnifică perioada de timp, prescrisă sau declarată, care curge de la data achiziţionării produsului, serviciului şi în cadrul căreia produsul, serviciul trebuie să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate, iar producătorul, prestatorul, vînzătorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii pe cheltuiala sa a produsului sau serviciului necorespunzător dacă deficienţele nu sînt imputabile consumatorului. Pentru producţia alcoolică, termen de garanţie constituie perioada de timp stabilită de producător în documentele normative, care curge de la data îmbutelierii şi în cadrul căreia produsul trebuie să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate.
Prin durată de utilizare (sau funcţionare) se înţelege perioada de timp stabilită de către producător în documentele normative pentru produsele de folosinţă îndelungată, în cadrul căreia produsele, altele decît cele pentru care a fost stabilit termenul de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicile specifice, cu condiţia respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare şi consum. Acest termen este specific produselor industriale.
Prin produs de folosinţă îndelungată se înţelege produsul tehnic complex, constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi construit pentru a putea fi utilizat pe durata de funcţionare şi asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activităţi de întreţinere.
Dacă bunul de consum a fost cumpărat de către consumator cu garanţie, aceasta trebuie să fie formulată clar, exact şi să conţină:
- trimiterea la drepturile legale ale consumatorului şi la faptul că prin garanţie acestea nu vor fi limitate;
- toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata şi aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie (art.804 CC al RM).
În cazul în care declaraţia de garanţie nu este inserată pe un suport de date trainic, indiferent de faptul dacă consumatorul a solicitat sau nu aceasta, sau nu au fost îndeplinite alte cerinţe expuse la art.804 alin.(1), efectul obligaţiei de garanţie subzistă, nefiind susceptibil de a fi lezat (art.804 alin.(3) CC).
În cazul în care producătorul nu a stabilit un termen de garanţie pentru produsele de folosinţă îndelungată, consumatorul beneficiază de drepturile prevăzute de art.13 alin.(1) din Legea privind protecţia consumatorilor, dacă deficienţele produsului au apărut pe parcursul a 2 ani de la data procurării lui (art.15 alin.(3) lit.c) din legea menţionată).
Vînzătorul, producătorul sunt obligaţi să asigure posibilitatea utilizării produselor de folosinţă îndelungată pe toată durata de funcţionare, stabilită în documentul normativ. În acest scop, ei au obligaţia să asigure reparaţia şi deservirea tehnică a lor, precum şi să asigure piese de schimb şi componente în volumul şi sortimentul necesar, pe toată durata de funcţionare, iar în cazul în care durata de funcţionare nu este prevăzută - în decurs de 10 ani de la data vînzării. Dacă data vînzării nu poate fi determinată, durata de funcţionare se calculează de la data fabricării (art.12 alin.(5) din Legea privind protecţia consumatorilor).

14. Remedierea gratuită a deficienţelor apărute la produs, serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului, serviciului necorespunzător se face necondiţionat de către vînzător, prestator într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit prin contract. Astfel, vînzătorul nu va putea admite remedierea (reparaţia), înlocuirea sau restituirea respectivă sub rezerva îndeplinirii unor anumite acte din partea consumatorului. Dacă contractul prevede alt termen, decît cel de 14 zile, se va aplica termenul respectiv, conform principiului libertăţii contractuale.
Dacă vînzătorul, prestatorul refuză să satisfacă reclamaţia consumatorului, ei sunt obligaţi să dovedească vina consumatorului în ceea ce priveşte deficienţele apărute la produsul vîndut, serviciul prestat, prin expertiza tehnică efectuată de un expert competent în domeniu, abilitat în conformitate cu legislaţia, într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării pretenţiei de către consumator. În caz contrar, ei sunt obligaţi să îndeplinească cerinţele
consumatorului, prevăzute de art.13 alin.(1) din Legea privind protecţia consumatorilor. Prin refuzul satisfacerii reclamaţiei, întreprinzătorul îşi arogă sarcina dovedirii vinovăţiei consumatorului.
În cazul unor vicii ascunse, apărute după expirarea termenului de garanţie, termenul de 14 zile sau termenul stabilit prin contract curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de o terţă parte competentă în domeniu, abilitată conform legislaţiei. Reieşind din faptul că expertiza enunţată se efectuează în afara cadrului procesual civil, această expertiză are natura juridică a unei expertize extrajudiciare. Fiind prevăzută expres de un act special în raport cu CPC, raportul de expertiză va constitui probă admisibilă în cadrul procesului judiciar.
Aplicarea stipulărilor art.13 alin.(1) din Legea privind protecţia consumatorilor este prevăzută pentru cazurile în care viciile nu sînt imputabile consumatorului.

15. Judecînd pricinile privind dreptul consumatorului la înlocuirea produsului de calitate corespunzătoare, se va ţine cont de faptul că regulile art.14 din Legea nr.105/13.03.2003 vizînd o asemenea înlocuire se extind doar asupra produselor nealimentare.
Cererea consumatorului referitor la înlocuirea unui produs nealimentar de calitate corespunzătoare cu un produs similar celui procurat urmează să fie satisfăcută în termen de 14 zile dacă acest produs nu-i convine ca formă, gabarite, mărime, culoare sau dacă nu-l poate utiliza conform destinaţiei din alte cauze.
Dacă produsul necesar pentru înlocuire lipseşte, consumatorul are dreptul să rezilieze contractul, iar vînzătorul este obligat să-i restituie contravaloarea produsului.
Cererea consumatorului de a i se înlocui produsul sau de a i se restitui contravaloarea lui urmează să fie executată dacă produsul nu este utilizat, nu şi-a pierdut calităţile de consum şi dacă există probe că a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv.

16. În cazul remedierii deficienţelor produsului de folosinţă îndelungată, timpul de nefuncţionare (inclusiv cel de remediere), stabilit în mod corespunzător, prelungeşte durata de utilizare (funcţionare) a produsului, stabilită de producător, exact cu perioada cît produsul nu a funcţionat (inclusiv perioada cît s-a remediat deficienţa).
Dacă remedierea se realizează prin repararea produsului de către vînzător, după caz, producător, se va lua în considerare faptul că, la primirea produsului în scopul remedierii respective, apare obligaţia vînzătorului (producătorului) faţă de consumator de păstrare a produsului, sub acest aspect aplicîndu-se regulile contractului de depozit (art.1086-1111 CC).
Reparaţia se efectuează cu titlu gratuit, reieşind din principiul compensării tuturor cheltuielilor consumatorului legate de restabilirea dreptului încălcat.

17. În cazul în care obiectul material litigios se referă la un produs de folosinţă îndelungată, care, conform art.1 din Legea privind protecţia consumatorilor, este constituit din piese şi subansambluri, şi defectul produsului finit se datorează defectului unei piese sau unui subansamblu (component) al produsului, iar producătorul acestei piese sau subansamblului este altul decît producătorul produsului finit, acesta din urmă va avea dreptul de a înainta o acţiune în regres împotriva producătorului componentului produsului finit, respectiv.
Producătorul de componente este absolvit de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil fabricantului produsului finit, datorită proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de către acesta.
În cazul în care, pe parcursul termenului de garanţie, o piesă sau un subansamblu au ieşit din funcţiune, defecţiunea se va remedia de către vînzător, care va avea dreptul de a înainta o acţiune în regres împotriva producătorului produsului finit (ex.: televizorul), dar nu împotriva producătorului piesei/subansamblului (ex.: cinescopul televizorului). De asemenea, termenul de garanţie se va raporta la produsul finit, dar nu la partea componentă a acestuia, care ar putea să aibă un alt termen de garanţie, dacă ea nu constituie obiect al contractului în mod separat de produsul finit.

18. Drepturile consumatorilor prevăzute în Legea nr.105/13.03.2003 (art.5) nu au un caracter exhaustiv.
În actele normative şi contractele care nu contravin legii pot fi prevăzute şi alte drepturi ale consumatorilor şi obligaţii ale agenţilor economici.
Condiţiile contractului care limitează drepturile consumatorilor în raport cu prevederile legislaţiei se recunosc nevalabile. Dacă, în urma executării condiţiilor unui asemenea contract, Consumatorului i s-au pricinuit pagube, ele trebuie reparate de persoana vinovată în volum deplin.
Temeiurile răspunderii stabilite prin contract între consumator şi agentul economic, neprevăzute de legislaţie sau care prevăd o responsabilitate mai mare a agentului economic decît prevede legislaţia, urmează a fi luate în considerare de instanţă la soluţionarea litigiului apărut între ei. Acest fapt rezultă din principiul libertăţii contractuale.

19. La soluţionarea litigiilor izvorîte din contractele de deservire prin abonament sau din contractele de antrepriză, încheiate de consumator cu ateliere de reparaţie şi deservire a produselor electrice de uz casnic şi a altor obiecte, dacă aceste ateliere efectuează schimbul diferitor detalii şi piese în decursul termenelor de garanţie stabilite pentru ele, se aplică dispoziţiile art.13 din Legea privind protecţia consumatorilor.

20. Judecînd pricinile privind protecţia drepturilor consumatorilor în caz de procurare a produselor de calitate necorespunzătoare, urmează să se ţină cont de următoarele:
a) asemenea cerinţe pot fi înaintate de consumatorii care dispun de chitanţe pentru produse, bonuri de casă sau de plată, precum şi de alte documente în scris, iar în privinţa produselor pentru care sunt stabilite termene de garanţie - de paşapoarte tehnice sau de documente ce le înlocuiesc.
Întrucît în sistemul comerţului cu amănuntul încheierea contractului de vînzare-cumpărare, de regulă, coincide cu executarea lui, în conformitate cu art.209 alin.(2) CC, asupra lui nu se extind cerinţele privind forma scrisă obligatorie. De aceea, în caz de pierdere a documentelor menţionate sau de neprimire a lor la procurarea produselor şi de imposibilitate a restabilirii lor, consumatorul nu este lipsit de dreptul de a dovedi faptul vînzării-cumpărării prin intermediul martorilor, cu excepţia situaţiei în care pentru încheierea contractului legea prevede obligativitatea formei scrise sau autentice;
b) produsul de calitate necorespunzătoare se consideră produsul ce nu corespunde documentului normativ indicat de către producător sau vînzător, precum şi cel vîndut după expirarea termenului de valabilitate sau care este falsificat. În caz de restituire a obiectului de calitate necorespunzătoare, amortizarea în perioada termenului de garanţie nu se ia în consideraţie;
c) soluţionînd chestiunea cu privire la substituirea produsului (inclusiv a celui de import), în cazul în care lipseşte produsul analogic în perioada judecării pricinii, în dependenţă de revendicările consumatorului, instanţa îl poate obliga pe vînzător să livreze un asemenea produs cînd va primi sau, la dorinţa consumatorului, să-i ofere un alt produs din aceiaşi sortiment, cu recalcularea respectivă a preţului;
d) cerinţele consumatorului privind protecţia drepturilor sale nu vor putea fi satisfăcute dacă agentul economic va dovedi că defectele produsului au apărut în urma nerespectării de către consumator a regulilor de utilizare sau păstrare a lui, adică din vina consumatorului.

21. La judecarea litigiilor privind refuzul agentului economic de a încheia contracte de vînzare-cumpărare sau de a presta servicii (efectua lucrări), instanţele vor avea în vedere faptul că, conform art.699 alin.(1) CC, contractul se consideră încheiat în momentul primirii de către întreprinzător a acceptului ofertei din partea consumatorului.
De asemenea, trebuie să se ţină cont nu numai de drepturile cetăţenilor la satisfacerea necesităţilor lor în sfera comerţului, serviciului, dar şi de posibilităţile reale ale agentului economic de a satisface cerinţele consumatorului. În special, instanţa poate să nu recunoască temeinicia cerinţelor cu privire la încheierea contractului dacă pîrîtul va dovedi faptul că efectuarea sau prestarea serviciului iese din limitele activităţii stabilite sau depăşeşte posibilităţile lui.
Concomitent, nu pot fi prestate serviciile care nu intră în activitatea statutară a agentului economic sau efectuarea cărora nu este prevăzută de regulament, după caz (inclusiv nu sunt prevăzute de regulile deservirii sociale şi ale altor moduri de deservire, de regulile de efectuare sau prestare a anumitor genuri de servicii), ori produsul/serviciul solicitat depăşeşte posibilităţile tehnologice ale întreprinzătorului.
Aceste litigii se vor examina prin prisma echilibrului armonios dintre principiile nediscriminării consumatorilor, al egalităţii acestora, pe de o parte, şi principiul libertăţii contractuale, pe de alta.

22. Dacă riscul prejudicierii consumatorilor prin produsele sau serviciile defectuoase este asigurat de către o societate de asigurări, printr-un contract de asigurare întocmit conform prevederilor art.1304 CC, societatea respectivă va fi atrasă în proces, acesta fiind un caz de coparticipare facultativă. Societăţile respective, după despăgubirea consumatorului, în limitele prevăzute de contractul de asigurare, vor dispune de dreptul de a înainta o acţiune în regres, conform legii, împotriva agentului economic responsabil, pentru care societatea este ţinută să răspundă (art.1329 CC).

23. La examinarea pricinilor privind protecţia drepturilor consumatorului, lezate prin informarea eronată ori incompletă asupra produsului (serviciului) sau prin publicitatea contrară dispoziţiilor art.8 alin.(3) din Legea nr.1227/27.06.1997 cu privire la publicitate, instanţele de judecată vor porni de la prezumţia că consumatorul nu dispune de cunoştinţe speciale privind particularităţile şi caracteristicile produselor şi serviciilor.
În conformitate cu art.20 din Legea privind protecţia consumatorilor, agenţii economici sunt obligaţi să-i acorde consumatorului, în mod obligatoriu, informaţia despre produse, servicii, prin elemente de identificare şi prin indicarea caracteristicilor acestora, care se înscriu la vedere şi explicit pe produs, etichetă, ambalaj sau în cartea tehnică, în instrucţiunile de exploatare ori în altă documentaţie de însoţire a produsului, serviciului, după caz, în funcţie de destinaţia acestora.
Se interzice importul şi plasarea pe piaţă a produselor, prestarea serviciilor în lipsa informaţiei complete, veridice şi corecte în limba de stat sau în limbile de stat şi rusă.
Existenţa informaţiei în actele tehnice, pe eticheta produsului sau în altă formă într-o limbă străină, fără traducere în limba de stat sau în traducere neadecvată, care este de natură de a deforma esenţa informaţiei, echivalează cu absenţa informaţiei respective.

24. Obligaţiile agenţilor economici privind informarea consumatorilor, stipulate în art.20 din Legea nr.105/13.03.2003, nu pot fi înlăturate prin invocarea de către agenţii respectivi a secretului comercial sau profesional, acest tip de informaţie neîncadrîndu-se în cerinţele calificative prevăzute de art.2 din Legea cu privire la secretul comercial nr.171 din 06.07.1994.

25. La judecarea litigiilor privind repararea prejudiciului cauzat de produsele, serviciile necorespunzătoare, se aplică prevederile speciale din Legea privind protecţia consumatorilor sau, în cazul în care legea specială în materie nu prevede anumite situaţii, se aplică prevederile art.602, 609, 617, 624, 630 CC al RM.
Penalitatea pentru încălcarea condiţiilor contractului se calculează şi se încasează în valoare procentuală din suma restanţei pentru fiecare zi de întîrziere, inclusiv pentru zilele de sărbătoare, nelucrătoare, de odihnă.
În cazul în care vînzătorul, prestatorul a încălcat termenul de 14 zile. stabilit în art.13 alin.(1) din Legea nr.105/13.03.2003, pentru satisfacerea reclamaţiei consumatorului, ei sunt obligaţi să achite consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depăşită o penalitate în mărime de 5% din preţul produsului, serviciului în vigoare la data examinării reclamaţiei, iar în cazul încălcării termenelor, stabilite conform art.16 din legea menţionată, de începere şi finalizare a prestării serviciului (executării lucrării) sau termenelor noi fixate de consumator, prestatorul (executantul) achită consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depăşită o penalitate în mărime de 10% din preţul serviciului (lucrării). Prin contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării) nu poate fi stabilită o penalitate mai mică decît cea legală, clauza contrară fiind lovită de nulitate. Părţile dispun însă de dreptul de a fixa o penalitate mai mare în interesul consumatorului.

26. Înţelegerea consumatorului, contrar regulilor stabilite, realizată nemijlocit cu lucrătorul neîmputernicit al întreprinderii de deservire socială, privind efectuarea personală a lucrului, fără întocmirea contractului, nu dă naştere dreptului de garanţie şi, eventual, dreptului la despăgubire în favoarea consumatorului şi, respectiv, obligaţia corelativă pentru întreprindere nu poate servi drept temei de a pune pe seama întreprinderii răspunderea pentru neexecutarea unei asemenea înţelegeri, pentru pierderea sau deteriorarea bunurilor. În astfel de cazuri, răspunderea o poartă lucrătorul întreprinderii care şi-a asumat obligaţiunea de a îndeplini lucrările, iar această situaţie nu cade sub incidenţa Legii privind protecţia consumatorilor.

27. În baza prevederilor art.679 şi 680 CC, eliberarea şi primirea bonului de comandă sau a altui document, pentru confirmarea încheierii contractului de deservire socială, atestă acceptarea de către părţi a tuturor condiţiilor lui, prin urmare, aceste condiţii sunt obligatorii pentru părţi şi, la examinarea litigiilor, trebuie să se ţină cont de condiţiile indicate, dacă nu se va constata că ele nu corespund datelor reale sau contravin legislaţiei în vigoare.

28. Reieşind din multitudinea relaţiilor juridice, care intră sub incidenţa Legii privind protecţia consumatorilor, dar şi din faptul că legea internă nu prevede o delimitare în acest sens, uneori este dificil de stabilit şi de delimitat regimul juridic al răspunderii aplicabile. Explicaţia, în acest context, se poate releva din Directiva 85/374/CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase, care abstractizează natura contractuală sau extracontractuală a raporturilor dintre părţi. Astfel, consumatorul va dispune de dreptul de a alege între regimul preferenţial conferit lui de reglementarea din domeniul protecţiei drepturilor consumatorului şi regimul răspunderii contractuale, delictuale sau al unei răspunderi speciale. De exemplu: consumatorul s-a îmbolnăvit în urma consumării unui produs alimentar de calitate necorespunzătoare, achiziţionat de la un magazin. Aparent, vînzătorul va răspunde conform răspunderii contractuale, cu particularităţile prevăzute de Legea privind protecţia consumatorilor, însă şi normele răspunderii delictuale pentru dauna cauzată sănătăţii oferă un regim favorabil consumatorului (1418-1421 CC), deci şi aceste norme vor fi aplicabile în cauză.

29. Reieşind din coexistenţa răspunderii contractuale şi răspunderii delictuale în cadrul regimului juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate consumatorului, dar şi din obligaţiile producătorului şi ale vînzătorului prevăzute la art.7 lit.a), respectiv, art.8 lit.a) din Legea nr.105/13.03.2003, în calitate de pîrît în acţiunile respective va figura, cu prioritate, întreprinzătorul (vînzătorul) cu care a contractat în mod direct consumatorul, deoarece el este obligat să se asigure că produsele oferite spre comercializare corespund cerinţelor prescrise sau declarate (exemplu: standardele prescrise pentru produsele din peşte).
Răspunderea vînzătorului faţă de consumator nu îl exonerează pe producător de răspundere în relaţia sa cu vînzătorul. În cazul în care vînzătorul nu a respectat obligaţia prevăzută de art.8 lit.a) din legea enunţată, dar nici producătorul nu a respectat obligaţia prevăzută de art.7 lit.a) din aceeaşi lege, primul va răspunde faţă de consumator, dar, după despăgubirea reală a consumatorului, va dispune de posibilitatea înaintării unei acţiuni în regres împotriva producătorului. Răspunderea între vînzător şi producător va fi guvernată de normele răspunderii contractuale (rezultate, de exemplu, din contractul de furnizare), nefiind incidente normele protecţiei drepturilor consumatorului.
În cazul în care calitatea de pîrît este deţinută de o persoană fizică ce practică activitatea de întreprinzător, aceasta nu va fi degrevată de răspundere pe motiv că activitatea este desfăşurată fără înregistrarea de stat, deoarece ea se încadrează în categoria de întreprinzători pasibili de răspundere (art.26 alin.(2) CC).

30. În cadrul răspunderii civile delictuale, producătorul răspunde faţă de consumator pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu, chiar şi în lipsa vinovăţiei, aceasta fiind o situaţie de răspundere obiectivă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.1425 CC aI RM:
a) nu a pus produsul în circulaţie;
b) se poate considera, în funcţie de împrejurări, că produsul nu avea viciul cauzator de pagube în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie;
c) produsul nu este realizat nici pentru vînzare, nici pentru o altă formă de valorificare economică şi nu este vîndut în cadrul activităţii profesionale exercitate de producător;
d) viciul constă în faptul că produsul, în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie, corespundea unor dispoziţii legale obligatorii;
e) viciul nu putea fi identificat din cauza nivelului ştiinţei şi tehnicii de la momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie.
Situaţiile expuse constituie cauze de excludere a răspunderii producătorului şi sînt exhaustive, nefiind susceptibile de extindere prin analogie.

31. Se atenţionează că răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, reglementată de art.1425-1431 CC, constituie un aspect al răspunderii delictuale, cu particularitatea principală ce constă în obiectivitatea intervenirii ei, adică producătorul va răspunde, indiferent de vinovăţia sa, manifestată prin doi, culpă sau intenţie, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.1425 alin.(1) CC, cazuri speciale de exonerare de răspundere.
Pe lîngă temeiurile speciale de exonerare de răspundere, vor avea incidenţă şi temeiurile generale de exonerare de răspundere civilă, cum ar fi forţa majoră sau culpa gravă a părţii prejudiciate (art.1425 alin.(3) CC). În acest context, urmează să se examineze latura subiectivă, pentru determinarea întinderii răspunderii agentului economic. Analogic, vinovăţia acestuia se va lua în considerare la soluţionarea problemei întinderii prejudiciului moral cauzat consumatorului, deoarece art.1423 CC prevede gradul de vinovăţie al autorului ca unul dintre criteriile de determinare a mărimii compensaţiei pentru prejudiciul moral.
Reieşind din caracterul obiectiv al răspunderii producătorului, în cazul în care producerea prejudiciului a fost însoţită şi de o împrejurare de forţă majoră, defectul bunului fiind însă principala cauză a prejudiciului, producătorul bunului nu va fi eliberat de răspundere, chiar dacă defectul niciodată nu s-ar fi manifestat în lipsa circumstanţei de forţă majoră.

32. Este necesar să se ţină cont de faptul că prejudiciul cauzat vieţii, sănătăţii şi bunurilor consumatorului în urma defectelor constructive, de producţie, de receptură sau altor deficienţe ale mărfurilor, precum şi în legătură cu comercializarea mărfurilor şi efectuarea serviciilor fără respectarea cerinţelor stabilite pentru asigurarea securităţii, vieţii, sănătăţii şi averii consumatorului sau în urma procurării de către el a mărfurilor (serviciilor) însoţite de informaţii incomplete şi neautentice, care nu au asigurat posibilitatea unei alegeri competente, urmează să fie reparat integral, dacă norma legislativă nu prevede o altă răspundere mai severă, iar dacă există o astfel de lege, paguba se compensează în mărimea prevăzută de această lege.
De dreptul de a cere repararea prejudiciului beneficiază orice consumator păgubit, indiferent de faptul dacă se află sau nu în relaţii contractuale cu agentul economic, şi acest drept se menţine în decursul termenului de funcţionare a mărfurilor, stabilit de către documentaţia normativ-tehnică.
Prejudiciul cauzat consumatorului prin acţiunile persoanelor terţe urmează să fie reparat potrivit dispoziţiilor generale, dar nu conform normelor Legii privind protecţia consumatorilor.
Producătorul răspunde inclusiv în cazul în care prejudiciul este produs concomitent de un viciu al produsului şi de acţiunea unui terţ (art.1425 alin.(4) CC).
Dacă agentul economic nu a prevenit consumatorul cu privire la expirarea termenului de valabilitate a mărfii sau a uneia din părţile ei (rezultatele lucrării), respectarea condiţiilor obligatorii de utilizare a articolului şi urmările posibile ulterioare nerespectării acestor condiţii, cît şi efectuarea acţiunilor necesare după expirarea acestui termen, paguba urmează să fie reparată şi în cazul în care a fost pricinuită după expirarea termenului indicat.

33. În cazul în care, prin produsul defectuos, s-a cauzat un prejudiciu vieţii şi sănătăţii consumatorului, agentul economic va răspunde conform art.1398-1424 CC, aceste texte de lege aplicîndu-se în mod subsecvent faţă de dispoziţiile art.1425-1431 CC. Reieşind din art.1398 alin.(2) CC, prejudiciul se repară şi fără existenţa vinovăţiei în cazurile expres prevăzute de lege. Articolul 1425 alin.(1) CC instituie un asemenea caz expres prevăzut de lege - răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, deci, inclusiv pentru prejudiciul cauzat vieţii şi sănătăţii, drept caz de răspundere obiectivă, fără vinovăţie a întreprinzătorului. Legea sau
contractul părţilor pot institui şi alte cazuri de răspundere obiectivă a întreprinzătorului (ex.: art.1117 CC - răspunderea magazinerului).
Astfel, dispoziţiile generale, prevăzute de art.603, 1398 CC, privind absolvirea producătorului de răspundere din lipsa dovezilor vinovăţiei nu se aplică dacă legea sau contractul prevede că agentul economic poate fi scutit de răspundere numai în cazul în care va dovedi că defectele mărfii (lucrării, serviciului) au avut loc din vina consumatorului sau că vieţii, sănătăţii, averii consumatorului i-a fost cauzată dauna din intenţia acestuia ori în urma unei forţe majore.

34. Se explică faptul că consumatorul este în drept să pretindă vînzătorului, prestatorului nu numai remedierea sau înlocuirea gratuită, ori restituirea contravalorii produsului, serviciului, dar şi restituirea despăgubirilor pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau termenului de valabilitate, cu condiţia respectării de către consumator a instrucţiunilor de instalare, utilizare şi a regulilor de păstrare, prevăzute în documentaţia de însoţire.
Se va ţine cont că, la apărarea drepturilor unui cerc nedefinit de consumatori, pot fi înaintate numai cereri cu caracter nepatrimonial (fără urmărirea unor sume anumite). Cererile respective pot fi înaintate indiferent de faptul dacă s-a constatat sau nu vreo situaţie concretă de prejudiciere a consumatorilor. Scopul acestor acţiuni este, de regulă, de a înceta activităţile agentului economic în raport cu toţi consumatorii (care au încheiat deja contract sau doar intenţionează să încheie contract), nefiind individualizate anumite persoane. Efectele admiterii acestor acţiuni se vor răsfrînge asupra tuturor consumatorilor care se încadrează în cercul respectiv.
În cazul în care interesele unui consumator sau ale unui cerc nedeterminat de consumatori sînt apărate de asociaţii obşteşti pentru protecţia drepturilor consumatorilor, la cererea acestora, în cazul admiterii acţiunii, instanţa va dispune compensarea cheltuielilor provocate asociaţiilor de procesul respectiv.

35. În cazul în care agentul economic şi-a executat obligaţiunea necorespunzător sau tardiv, consumatorul este în drept de a cere despăgubiri (art.602 CC). Agentul economic, de asemenea, este obligat să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta a fost cauzat în urma pierderii, deteriorării obiectului primit de la consumator pentru efectuarea lucrărilor sau prestarea serviciilor.
Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a serviciului nu-l degrevează pe prestator de executarea serviciului în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective, consumatorul pierde interesul pentru executare sau cînd executarea serviciului în natură este imposibilă (art.608 CC).
Concomitent, reieşind din prevederile art.950,951 CC coroborate cu dispoziţiile art.18 alin.(8) din Legea privind protecţia consumatorilor, în cazul în care consumatorul, în pofida faptului că a fost informat despre imposibilitatea utilizării adecvate a materialelor sale de către antreprenor, nu Ie-a înlocuit sau nu a schimbat indicaţiile privind modul de executare a lucrării, antreprenorul dispune de două posibilităţi alternative: execută contractul fiind degrevat de răspundere pentru efectele utilizării materialului neadecvat sau reziliază contractul şi solicită repararea prejudiciului.
În cazul în care executorul nu I-a informat pe consumator despre existenţa a cel puţin unei situaţii din cele stipulate la art.950 alin.(1) CC, ultimul are dreptul să solicite repararea prejudiciului cauzat.

36. Reieşind din prevederile art.624 şi 629 CC, clauza penală (penalitatea) poate fi legală sau contractuală. Legea privind protecţia consumatorilor stabileşte penalitatea legală prin art.27, precum şi situaţiile de incidenţă a penalităţii în mărimea corespunzătoare, însă părţile pot conveni asupra unei alte penalităţi, dar nu mai mică decît cea legală. Clauza prin care se stabileşte o penalitate mai mică decît cea legală este nulă.
În conformitate cu art.630 CC, instanţa judecătorească, în cazuri excepţionale, luînd în consideraţie toate împrejurările: cuantumul extrem de mare al penalităţii în comparaţie cu prejudiciile consumatorilor, gradul de executare a obligaţiunii, starea materială a pîrîtului, alte
interese ce merită atenţie, poate dispune reducerea cuantumului penalităţii convenţionale, dar nu şi al celei legale. Mărimea penalităţii convenţionale poate fi redusă pînă la mărimea clauzei penale legale.
Dacă, în cadrul procesului, nu a fost soluţionată problema rezoluţiunii sau rezilierii contractului, cu toate că a fost dispusă încasarea despăgubirilor şi/sau penalităţilor, întreprinzătorul nu este degrevat de sarcina executării obligaţiei sale.

37. Pentru repararea prejudiciului cauzat consumatorului, acesta trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului şi întinderii acestuia.
Dacă pentru acelaşi prejudiciu sînt responsabile mai multe persoane (ex.: vînzătorul şi producătorul), ele răspund în mod solidar (art.1429 CC al RM).

38. Repararea prejudiciului cauzat se va efectua în mod integral, conform art.14 CC, prin restabilirea dreptului încălcat. În sumele încasate în favoarea consumatorului cu titlu de despăgubiri se vor încadra, în special, sumele pe care consumatorul Ie-a suportat la restabilirea dreptului încălcat, pierderea efectivă cauzată acestuia. În principiu, nu se vor încasa eventualele sume solicitate de către consumator cu titlu de venit ratat, deoarece bunurile achiziţionate sau serviciile prestate nu au fost contractate de către consumator în scopul obţinerii de venit, cu excepţia situaţiei în care consumatorul dovedeşte că, în pofida faptului că obiectul sau serviciul a fost contractat în scopul satisfacerii necesităţilor personale, în mod incidental, utilizarea obiectului sau serviciului ar fi avut ca efect dobîndirea de venit.

39. La determinarea cuantumului prejudiciului cauzat prin nerestituirea (pierderea, deteriorarea) bunurilor, se va ţine cont de preţul de vînzare cu amănuntul al bunului în organizaţiile de comerţ din localitatea respectivă şi de gradul de uzură sau de costul fixat de consumator ori convenit de părţi la încheierea contractului.
Dacă costul bunurilor, stabilit în această ordine, la momentul pronunţării hotărîrii nu corespunde celui real sau în genere nu a fost indicat, părţile nu sunt lipsite de posibilitatea de a dovedi în judecată costul real al bunurilor nerestituite, pierdute sau deteriorate.
La restituirea contravalorii, se va lua în calcul preţul produsului la data examinării reclamaţiei - în cazul în care preţul lui s-a majorat, şi preţul la data procurării - în cazul în care preţul lui s-a micşorat.

40. Consumatorul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat de produsele, serviciile necorespunzătoare, indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relaţii contractuale cu vînzătorul, prestatorul.
Prejudiciul se repară de către vînzător, prestator şi în cazul în care livrarea produsului, prestarea serviciului se fac în mod gratuit sau la preţ redus ori dacă produsul a fost comercializat ca piese de schimb sau distribuit sub altă formă.
Prejudiciul, inclusiv cel moral, se repară de către vînzător, prestator dacă a fost cauzat pe parcursul:
a) termenului de valabilitate - la produsele pentru care se stabileşte acest termen;
b) duratei de funcţionare - la produsele de folosinţă îndelungată;
c) a 2 ani - la produsele pentru care nu este prevăzută stabilirea termenului de valabilitate sau duratei de funcţionare.
Termenele enunţate nu trebuie înţelese ca termene de prescripţie a dreptului la acţiune, dar ca limite temporale, în interiorul cărora poate apărea dreptul la acţiune, adică momentul în care este încălcat dreptul consumatorului trebuie să se încadreze în aceste limite temporale. De la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie legal stabilit.

41. Prejudiciul moral cauzat consumatorului de către agentul economic (producător, prestator, vînzător, executant) prin încălcarea drepturilor lui prevăzute de Legea privind protecţia consumatorilor, precum şi de alte acte normative, se repară în mărimea determinată de instanţa judecătorească şi nu depinde de existenţa şi mărimea prejudiciului material.
Sarcina probei, în privinţa existenţei, caracterului, gradului şi întinderii prejudiciului moral, incumbă consumatorului.
La stabilirea mărimii compensaţiei pentru prejudiciul moral, instanţa va ţine cont de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice şi fizice cauzate consumatorului, de gradul de vinovăţie al agentului economic (producător, prestator, vînzător, executant) şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie consumatorului.
Totodată, la aprecierea întinderii prejudiciului, se vor lua în considerare recomandările Hotărîrii Plenului CSJ nr.9 din 9 octombrie 2006 "Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral".

42. În privinţa aprecierii validităţii clauzelor contractuale (tip), dispoziţiile art.4 din Legea nr.105/ 13.03.2003 se vor corobora, respectiv completa, cu dispoziţiile art.712-720 CC.
Contractul (tip), încheiat de către agentul economic monopolist cu consumatorul în condiţiile art.4 alin.(6) din Legea privind protecţia consumatorilor, trebuie să fie prezentat, în prealabil, organului administraţiei publice (Departamentului Standardizare şi Metrologie), pentru coordonare. Reieşind din prevederile art.667 alin.(1) CC, în cazul în care pentru protecţia intereselor prioritare ale unui individ există anumite limitări şi condiţionări prevăzute de lege, efectele acestor contracte depind de realizarea acestor limitări sau condiţionări. Necesitatea coordonării contractului standard, prevăzută de art.4 alin.(6) din legea menţionată mai sus, constituie o limitare/condiţionare, în sensul art.667 alin.(1) CC, astfel că nerespectarea acestei coordonări atrage nulitatea absolută a contractului respectiv, deoarece este încălcată o normă imperativă a legii. Declararea nulităţii contractului respectiv poate fi solicitată de către oricine este interesat, fără a exista vreun termen de prescripţie.
În cazul în care contractul de consumator conţine clauze contractuale abuzive, calificate de lege, aceste clauze vor fi lovite de nulitate. Deoarece anularea accesoriului nu duce la anularea principalului, se va declara nulă numai clauza abuzivă, în rest contractul va rămîne valabil.

43. În cazul în care agentul economic este sancţionat conform art.28 alin.(2) din Legea privind protecţia consumatorilor, răspunderea administrativă nu-l degrevează pe agentul economic de răspunderea faţă de consumator. Fapta stabilită prin decizia de sancţionare administrativă constituie temei de degrevare de sarcina probaţiunii, adică se consideră dovedită, în cazul în care consumatorul se adresează în judecată cu o acţiune privind protecţia drepturilor consumatorului, iar temeiul acţiunii rezidă în fapta sancţionată, numai după rămînerea irevocabilă a deciziei de sancţionare, reieşind din sensul art.123 alin.(5) CPC. Termenul desfăşurării procedurii administrative nu afectează termenul de prescripţie pentru înaintarea acţiunii de protecţie a drepturilor consumatorului, deoarece aceasta nu constituie o procedură prealabilă pentru adresarea în judecată.

44. La judecarea cererilor privind încasările patrimoniale, restituirea bunurilor, aplicarea răspunderii patrimoniale, este necesar de a se lua în considerare termenele de prescripţie prevăzute de art.267 CC. Acţiunile privind încasarea penalităţii, viciile ascunse ale bunului vîndut, viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor se prescriu în termen de 6 luni (art.268 CC).
Se atenţionează asupra neconcordanţei dintre prevederea art.268 lit.d) CC, ce stabileşte termenul de prescripţie de 6 luni pentru litigiile ce izvorăsc din contractul de transport, şi prevederile art.1021 CC, conform căruia termenul respectiv este de un an, iar în cazul culpei grave sau intenţiei - de 3 ani. Reieşind din principiul priorităţii actului special faţă de actul normativ general, instituit de Legea privind actele legislative, în acest caz se va aplica textul de lege special, adică art.1021 CC.
Pentru acţiunile ce rezultă din viciul construcţiei, indiferent de natura raportului contractual existent între părţi (vînzare-cumpărare sau antrepriză), este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani. Acelaşi termen este aplicabil pentru acţiunile privind viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate, dacă sînt întrunite două condiţii:
- materiile respective au fost destinate realizării unei construcţii;
- viciile materiilor au avut drept consecinţă vicierea construcţiei (art.269 CC).
Dacă la momentul adresării cu o acţiune privind îndeplinirea obligaţiunilor au trecut mai mult de 6 luni, încasarea penalităţilor, prejudiciilor pentru timpul precedent se limitează la
ultimele 6 luni pînă la adresarea în judecată dacă cauzele întîrzierii nu vor fi recunoscute ca motivate, adică dacă nu se va efectua repunerea în termen.
Totodată, se precizează că, reieşind din prevederile art.271 CC, acţiunea sau o parte din ea se va declara prescrisă numai dacă întreprinzătorul a ridicat excepţia prescripţiei. Dacă nu a fost invocată această excepţie, instanţa va soluţiona litigiul neavînd abilitarea respingerii acţiunii ca prescrisă.

45. Pretenţiile referitoare la repararea prejudiciului cauzat de produse defectuoase se prescriu în termen de 3 ani din momentul în care cel prejudiciat a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de prejudiciu şi de identitatea producătorului (art.1430 CC).

46. La judecarea litigiilor referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că statul, conform art.5, 22 din Legea nr.105/13.03.2003, le asigură consumatorilor protecţia drepturilor lor legitime şi le oferă posibilitatea liberei alegeri a produselor, serviciilor, prin elaborarea şi promovarea la nivelul de stat a politicii în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor, elaborarea şi aprobarea legilor şi altor acte normative în domeniu, prin organizarea şi exercitarea controlului şi supravegherii de stat asupra respectării legislaţiei în domeniu, precum şi a cerinţelor prescrise sau declarate referitoare la produse, servicii. Articolul 23 din aceeaşi lege enunţă celelalte organe ale administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor.
Instanţele de judecată dispun de posibilitatea atragerii în proces a autorităţilor publice prevăzute la art.23 din Legea privind protecţia consumatorilor, la cererea consumatorului, din oficiu sau din propria iniţiativă a acestor organe, pentru a depune concluzii în vederea apărării drepturilor şi intereselor consumatorului, reieşind din atribuţiile autorităţilor respective (art.74 alin.(1) CPC).
De asemenea, consumatorii dispun de dreptul de a-şi apăra drepturile prin intermediul asociaţiilor obşteşti, organizate de ei, care îşi desfăşoară activitatea conform legislaţiei (art.25 din Legea privind protecţia consumatorilor).

47. De regulă, legea nu prevede procedura de soluţionare prealabilă a acţiunilor consumatorilor pe cale extrajudiciară, însă pentru unele litigii din această categorie legislaţia stabileşte această ordine (ex.: art.1020 CC). Dacă consumatorul nu a respectat ordinea prealabilă, extrajudiciară, de soluţionare a acestor litigii şi această posibilitate nu a fost pierdută, judecătorul, conform art.170 alin.(1) lit.a) CPC, restituie cererea de chemare în judecată, iar după intentarea procesului, se aplică art.267 CPC - scoaterea cererii de pe rol.
Procedura de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului, stabilită de art.13 din Legea privind protecţia consumatorilor, nu constituie o procedură prealabilă în sensul legii, respectarea căreia ar condiţiona primirea cererii în instanţa de judecată, ea constituind doar o posibilitate de mediere alternativă a litigiului faţă de cea a adresării în justiţie. Astfel, consumatorii se vor putea adresa direct în instanţa de judecată, fără respectarea acestei proceduri.
Plîngerile împotriva hotărîrilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor publice abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor şi ale funcţionarilor cu funcţii de răspundere din cadrul acestora se soluţionează conform Legii contenciosului administrativ, corespunzător, cu respectarea procedurii prealabile.
Se impune deosebirea dintre termenul de înaintare a pretenţiilor, în cazul în care este prevăzută de lege procedura prejudiciară obligatorie, şi termenul de prescripţie a acţiunii.
Este necesar să se ţină cont de faptul că expirarea termenului de prescripţie, indicat în lege pentru înaintarea de către consumator a pretenţiilor, nu poate servi drept temei pentru a refuza apărarea pe cale judiciară, deoarece aceasta este în contradicţie cu art.20 din Constituţia RM şi art.16 din Legea privind protecţia consumatorilor.

48. Consumatorul este în drept de a înainta o acţiune în judecată de la locul de domiciliere a reclamantului sau de la locul comiterii prejudiciului, ori de la locul executării contractului, dacă acesta este indicat în contract. Alegerea dintre cîteva instanţe judecătoreşti, de competenţa cărora, conform art.39 alin.(10) CPC, este examinarea pricinii, îi aparţine reclamantului. Constituie excepţie cazul prevăzut de art.40 alin.(5) CPC.

49. Cererile privind protecţia drepturilor consumatorilor trebuie să corespundă formei şi cuprinsului cererii de chemare în judecată, conform dispoziţiilor art.166 CPC, în special, e necesar să fie indicate următoarele date: ce drept al consumatorului a fost încălcat, cînd şi cum s-a manifestat această încălcare; modul de protecţie pe care trebuie să-l aplice instanţa de judecată; suma cerinţei înaintate, cu calculele şi temeiurile respective, dovezile care confirmă fiecare cerinţă. La cerere trebuie anexate documentele necesare, care determină caracterul relaţiilor dintre părţi, drepturile şi obligaţiile lor (contractul, chitanţa - obligaţiunea, chitanţa - comandă, foaia de însoţire, cecul, bonul de casă, marca fabricării, marca comercială, eticheta, alte documente).
Primind cererea de chemare în judecată, este necesar de a se lua în consideraţie faptul că, potrivit legislaţiei în vigoare (art.85 CPC), consumatorii nu sînt scutiţi de achitarea taxei de stat pentru acţiunile privind încălcarea drepturilor lor.

50. Reieşind din prevederile art.257 CPC, instanţa de judecată, la cererea reclamantului (consumatorului), poate dispune executarea imediată a hotărîrii în cazul în care tergiversarea executării hotărîrii ar cauza un prejudiciu grav consumatorului sau dacă executarea hotărîrii ar putea deveni imposibilă (ex.: înlocuirea bunului ar deveni imposibilă prin faptul că nu mai sînt produse de către întreprinzător bunuri de categoria respectivă, iar stocul de produse, care ar face posibilă înlocuirea, este limitat şi de proximă epuizare).

51. Soluţionînd cererea privind confirmarea tranzacţiei de împăcare sau admiterea renunţării la acţiune şi încetarea procesului civil, trebuie să se ia în considerare faptul că asociaţiile obşteşti, conform art.25 din Legea privind protecţia consumatorilor, dispun de dreptul de a înainta acţiunea cu privire la apărarea drepturilor consumatorilor, drept pe care îl exercită în interesul consumatorilor, asociaţiile neavînd calitatea de reclamanţi, dar, conform art.73 alin.(2) CPC, deţinînd drepturi şi obligaţii procedurale de reclamanţi, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie. Potrivit alin.(3) art.73 CPC, asociaţia dispune de dreptul de renunţare la acţiune, însă renunţarea asociaţiei la acţiune nu privează pe consumatorul vizat de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. În acelaşi context, dacă consumatorul nu doreşte să intervină în proces, cererea se va scoate de pe rol, prin încheiere judecătorească susceptibilă de recurs.
Dreptul de a înainta acţiuni privind protecţia drepturilor consumatorului de către asociaţiile obşteşti trebuie interpretat extensiv, inclusiv în cazul depunerii cererilor de atac împotriva hotărîrilor pronunţate.

52. Admiterea cererii cu privire la declararea ilegalităţii acţiunilor întreprinzătorului în privinţa unui cerc nedeterminat de consumatori suscită indicarea în cadrul dispozitivului hotărîrii a modalităţii de informare a consumatorilor (ex.: prin mijloacele de informare în masă).
În cazuri de extremă necesitate (ex.: consumul unui anumit produs, care deja a fost achiziţionat de un cerc nedeterminat de consumatori şi le-ar putea afecta sănătatea acestora), instanţa va putea obliga mijlocul de informare în masă, conform art.17 din Legea presei, de a publica hotărîrea în cadrul publicaţiei respective.
Hotărîrea judecătorească intrată în vigoare, prin care a fost admisă acţiunea în interesul unui cerc nedeterminat de consumatori, va constitui autoritate de lucru judecat pentru instanţa care examinează, ulterior, o acţiune depusă de un consumator individualizat în privinţa următoarelor aspecte: existenţa raporturilor respective, care au incidenţă şi asupra consumatorului concret; săvîrşirea acţiunilor de către întreprinzătorii respectivi etc.

53. Succesiunea în drepturile procesuale depinde de faptul dacă raportul litigios admite succesiunea în drepturi. Reieşind din faptul că raportul litigios admite succesiunea în drepturi, în cazul încetării din viaţă a reclamantului (consumatorului) pînă la terminarea judecării cauzei privind apărarea drepturilor consumatorului şi a pretenţiilor subsecvente, instanţa va dispune suspendarea procedurii pînă la determinarea succesorului în drepturi, prin încheiere recurabilă, conform art.260 alin.(1) lit.a) CPC, cu excepţia pretenţiei referitoare la repararea prejudiciului moral, în privinţa căreia se va dispune, prin încheiere susceptibilă de recurs, încetarea procesului, conform art.265 lit.f) CPC.
Totodată, în cazul în care întreprinzătorul persoană juridică, care deţine calitatea procesuală de pîrît, este lichidat, se va dispune, în mod similar, încetarea procesului, conform art.265 lit.g), iar în cazul reorganizării persoanei juridice, procesul se va suspenda în baza art.260 alin.(1) lit.a) CPC.
Concomitent, pierderea calităţii de persoană fizică ce practică activitatea de întreprinzător în una din formele legal stabilite (ex.: întreprindere individuală) nu atrage suspendarea sau încetarea procesului, deoarece aceste categorii de persoane răspund cu tot patrimoniul său (art.27 CC), iar pierderea sau încetarea autorizaţiei/patentei nu impietează desfăşurarea procesului împotriva persoanei fizice respective.

54. În cazurile în care, în timpul examinării cauzelor civile privind protecţia drepturilor consumatorilor, se constată încălcarea gravă a acestor drepturi, instanţele de judecată sînt în drept de a emite încheieri interlocutorii, adresate întreprinzătorilor responsabili de aceste încălcări, care vor avea ca scop înlăturarea acestor abateri de la legislaţia privind protecţia consumatorilor (art.271 CPC).

55. Se abrogă Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea cauzelor civile" nr.24 din 10 iulie 1997 cu modificările introduse prin Hotărîrea nr.38 din 20 decembrie 1999.

PREŞEDINTELE
CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIEValeria ŞTERBEŢ

mun.Chişinău, 9 octombrie 2006
Nr.7




ANEXĂ:
Raporturile juridice ce ţin de protecţia drepturilor consumatorilor sunt reglementate şi de următoarele acte normative:
- Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003;
- Codul civil;
- Legea nr.78/18.03.2004 privind produsele alimentare;
- Legea nr.186/24.04.2003 cu privire la evaluarea conformităţii produselor;
- Legea nr.755/21.12.2001 privind securitatea biologică;
- Legea nr.461/30.07.2001 privind piaţa produselor petroliere;
- Legea nr.386/19.07.2001 cu privire la tutun şi la produsele din tutun;
- Legea nr.1103/30.06.2000 cu privire la protecţia concurenţei;
- Legea nr.1100/30.06.2000 cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice;
- Legea turismului nr.798/11.02.2000;
- Legea nr.272/10.02.1999 cu privire la apa potabilă;
- Legea nr.137/17.09.1998 cu privire la energia electrică;
- Legea nr.136/17.09.1998 cu privire la gaze;
- Legea nr.1525/19.02.1998 cu privire la energetică;
- Legea nr.1409/17.12.1997 cu privire la medicamente;
- Legea nr.1227/27.06.1997 cu privire la publicitate;
- Legea metrologiei nr.647/17.11.1995;
- Legea nr.590/22.09.1995 cu privire la standardizare;
- Legea nr.588/22.09.1995 privind mărcile şi denumirile de origine a produselor;
- Hotărîrea Guvernului nr.582/17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor;
- Regulamentul cu privire la sistarea fabricării şi/sau comercializării (executării, prestării) produselor (proceselor, serviciilor) nestandardizate, de calitate inferioară, retragerea din circulaţie a produselor falsificate şi nimicirea produselor (proceselor, serviciilor) ce prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor şi pentru mediul ambiant, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1300/ 31.12.1998;
- Regulamentul - tip de funcţionare a pieţelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.955/21.08.2004;
- Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1194/22.11.2005;
- Regulile privind prestarea serviciilor poştale, aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr.798/18.06.2002;
- Regulamentul cu privire la furnizarea şi utilizarea energiei termice, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.434/09.04.1998;
- alte legi şi acte normative care reglementează, direct sau tangenţial, protecţia drepturilor consumatorilor, norme ale acordurilor sau tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Adaugă un comentariu



{last_topics}

Облако Тегов